CCR Decizia nr. 151/2026: Este constituțională eliminarea recursului în litigiile privind pensiile?

Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, stabilind că reglementarea potrivit căreia, în materia asigurărilor sociale, împotriva hotărârilor tribunalelor se poate exercita numai apelul este constituțională în raport cu criticile formulate.

1. Problema de drept analizată

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei hotărâri definitive pronunțate într-un litigiu de asigurări sociale.

Critica principală a vizat soluția legislativă potrivit căreia, în materia asigurărilor sociale, împotriva hotărârilor tribunalelor se poate exercita numai apelul, hotărârile curților de apel fiind definitive.

Autorul excepției a susținut că eliminarea recursului afectează accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, egalitatea în drepturi și principiul exercitării căilor de atac.

2. Textul legal analizat de Curtea Constituțională

Curtea a stabilit că obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 155 din Legea nr. 263/2010, astfel cum acestea au fost modificate prin art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

3. Abrogarea dispozițiilor și efectele juridice

Curtea Constituțională a observat că dispozițiile criticate au fost ulterior abrogate prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că poate analiza excepția de neconstituționalitate, întrucât dispozițiile criticate continuă să producă efecte juridice și după ieșirea lor din vigoare.

În acest sens, Curtea a avut în vedere propria jurisprudență, inclusiv Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011.

4. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În cadrul procedurii, autorul excepției a solicitat și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară întemeiată pe art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Întrebarea urmărea să stabilească dacă dispozițiile dreptului Uniunii, inclusiv art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opun unei reglementări naționale care exclude recursul în litigiile privind drepturile la pensie.

Curtea Constituțională a analizat cererea prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind condițiile în care o instanță națională poate sau trebuie să formuleze o trimitere preliminară.

De ce a fost respinsă cererea de sesizare a CJUE?

Curtea a apreciat că întrebarea preliminară propusă nu este aptă să influențeze soluția care urma să fie pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate.

În opinia CCR, întrebarea era formulată la un nivel prea general și nu lega în mod direct norma națională contestată de o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene care să fie indispensabilă pentru soluționarea cauzei.

Curtea a mai reținut că dreptul la un proces echitabil nu presupune în mod automat existența tuturor căilor de atac disponibile într-un sistem procesual.

5. Apelul și recursul au funcții diferite

Un element important al raționamentului Curții îl reprezintă distincția dintre apel și recurs.

• Apelul este o cale ordinară de atac, cu caracter devolutiv, prin intermediul căreia cauza poate fi reexaminată sub aspectul situației de fapt și al dreptului aplicabil.
• Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, având în principal funcția de control al legalității hotărârii atacate.
• Motivele de recurs sunt expres și limitativ prevăzute de lege, potrivit regulilor Codului de procedură civilă.

Prin urmare, existența apelului nu determină, prin ea însăși, obligația legiuitorului de a asigura și posibilitatea exercitării recursului.

6. Nu există un principiu constituțional al triplului grad de jurisdicție

Curtea Constituțională a reiterat jurisprudența sa potrivit căreia triplul grad de jurisdicție nu reprezintă un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție în fiecare cauză.

Accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și nici la toate căile de atac prevăzute de lege.

Potrivit raționamentului CCR, statul poate reglementa procedura judiciară și poate stabili condițiile în care pot fi exercitate căile de atac, cu condiția ca substanța dreptului de acces la justiție să nu fie afectată.

7. Jurisprudența CCR avută în vedere

În fundamentarea soluției, Curtea a făcut trimitere, între altele, la jurisprudența sa anterioară referitoare la natura căilor de atac și la competența legiuitorului de a configura procedurile judiciare.

• Decizia nr. 50/2024 – referitoare la reglementarea dublului grad de jurisdicție în materia conflictelor individuale de muncă și a asigurărilor sociale.
• Decizia nr. 292/2017 – privind posibilitatea legiuitorului de a stabili condiții de admisibilitate pentru căile extraordinare de atac.
• Decizia nr. 532/2020 – privind diferențierea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei.
• Decizia nr. 680/2021 – privind stabilirea regulilor procedurale și a căilor de atac în funcție de specificul materiei.
• Decizia nr. 13/2021 – privind rațiunea existenței unei singure căi de atac în anumite litigii și caracterul special al acestora.

8. Raportarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Curtea a reținut că nici reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac existente în legislația națională.

În acest context, CCR a reiterat că accesul liber la justiție poate face obiectul unor reglementări și limitări procedurale, atât timp cât nu este afectată substanța dreptului.

Curtea a făcut referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la Hotărârea din 26 ianuarie 2006 în cauza Lungoci împotriva României.

9. Celelalte critici de neconstituționalitate

Autorul excepției a invocat și încălcarea mai multor dispoziții constituționale, inclusiv art. 1, art. 15 alin. (2), art. 16, art. 21, art. 24, art. 49 și art. 53 din Constituție.

În ceea ce privește art. 49 din Constituție, referitor la protecția copiilor și a tinerilor, Curtea a constatat că autorul excepției nu a prezentat argumente concrete care să permită identificarea pretinsei contrarietăți dintre textul legal criticat și norma constituțională invocată.

Referitor la art. 53 din Constituție, Curtea a reținut că acesta nu are incidență în cauză, întrucât nu a fost constatată încălcarea unui drept fundamental.

10. Soluția Curții Constituționale

11. Ce stabilește, în esență, Decizia CCR nr. 151/2026?

Decizia confirmă, prin raportare la criticile analizate, constituționalitatea soluției legislative potrivit căreia în materia asigurărilor sociale nu este obligatorie existența recursului ca o a treia treaptă de jurisdicție.

Curtea pornește de la distincția dintre apel și recurs și subliniază că legiuitorul are competența de a configura sistemul căilor de atac în funcție de natura și specificul fiecărei materii.

Prin urmare, faptul că o parte beneficiază de calea de atac a apelului nu conduce automat la existența unui drept constituțional la exercitarea ulterioară a recursului.

12. Caracterul deciziei

Decizia este definitivă și general obligatorie.

Aceasta urmează să fie comunicată Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

13. Concluzie

Prin Decizia nr. 151/2026, Curtea Constituțională menține orientarea jurisprudențială potrivit căreia legiuitorul are o marjă de apreciere importantă în configurarea procedurii judiciare și a căilor de atac.

În materia analizată, existența dublului grad de jurisdicție – judecata în primă instanță și apelul – este considerată suficientă din perspectiva exigențelor constituționale analizate, neexistând un principiu constituțional care să impună, în mod general, existența unui al treilea grad de jurisdicție prin intermediul recursului.